Imaginează-ţi oameni dansând într-o zi de sărbătoare: o horă duminica în sat, carnavalul de la Rio, un bal într-un salon din Viena, un dans tribal în jurul focului, o petrecere între prieteni la o zi de naştere. Gândeşte-te câteva momente la unul din aceste exemple...
Cred că faţa ţi s-a luminat deja, zâmbeşti poate, dacă te gândeşti mai mult începi să auzi muzica, să vezi mişcările, să simţi atmosfera de bună dispoziţie - nu-i aşa că te simţi mai bine?... şi acesta este cel mai puţin important dintre efectele terapeutice ale dansului...
Dansul este o formă de comunicare: între tine şi corpul tău, între tine şi ceilalţi oameni. Este o comunicare nonverbală, spontană, ceea ce implică participarea atât a conştiinţei cât şi a subconştientului, o comunicare într-o situaţie destinsă, securizantă, pe care o creează ritmul muzicii şi convenţia socială care asociază dansul cu momente de divertisment, de "distracţie". De aici rezultă două motive pentru care dansul are funcţie terapeutică şi totodată două rezultate terapeutice, care în cadrul terapiei prin dans se susţin reciproc.
Primul este că dansul reia contactul conştient cu emoţiile stocate la nivel somatic de-a lungul vieţii. Emoţiile puternice care nu sunt exprimate în momentul trăirii lor de către fiinţa umană se păstrează sub forma unor tensiuni musculare la nivelul acelor părţi ale corpului legate simbolic de situaţia trăită. Dansul solicită mult mai multe grupe de muşchi decât activităţile obişnuite. Prin dans, încercând să devii mai expresiv, descoperi din nou, ca un copil, posibilităţile uitate ale corpului tău şi conştientizezi acele tensiuni de mult uitate.Al doilea este că dansul îţi impune acea stare de joc , de liber acces pe tărâmul imaginaţiei, unde totul este posibil prin improvizaţie, unde problemele îţi apar mai altfel, unde stereotipurile şi blocajele se pierd în varietatea posibilităţilor (un prim pas spre rezolvarea conflictului intern), şi acea stare de deschidere spre ceilalţi (primul pas spre rezolvarea conflictului cu celălalt).Aceste două rezultate, la care terapiile verbale se străduie să ajungă prin interviuri lungi, sunt puncte de plecare în dans. Ceea ce îi lipseşte dansului pentru a avea efect terapeutic este centrarea pe problemă (de obicei dansul " te face să uiţi de griji", pentru că îţi propui să nu te gândeşti la ele când dansezi), care este realizată în folosirea terapeutică a dansului prin analiza verbală a mişcării.
Imaginează-ţi dansul ritualic al şamanului în zgomotul tobelor... dansul închinat Soarelui de un indian din America... gesturile simbolice ale dansatoarei din India... dansul unei balerine pe o scenă de teatru... dansul unui negru pe o stradă într-un oraş american... şi nu mai este nevoie să argumentez eficienţa dansului în terapia individuală şi socială.Imaginează-ţi o învârtită din Ardeal, în care un fecior mândru o joacă pe mândra lui într-un vârtej înfocat... un tango pasional, între un el brunet, cu trandafirul în dinţi şi o ea cu rochie roşie cu volane... un vals în care un tânăr în frac negru şi sclipitor poartă o tânără în rochie albă cu falduri largi pe deasupra podelelor unei săli de bal... dansul de împerechere al păsărilor... şi terapia de cuplu prin dans este un lucru firesc. Dupa parerea mea a dansa inseamna mai multe lucruri :de exemplu :placere atunci cand dansezi cu toata inima ,multumire atunci cand dansul este folosit pentru a ajuta lumea ca si in :"DANSEZ PENTU TINE " SI MULTE ALTELE !Chiar si atunci cand vrei sa cuceresti persoana iubita !!!Dansul reprezinta o descarcare prin arta, ritm, miscare a diferitelor sentimente, trairi, crezuri. Prin dans ne exprimam bucuria, tristetea, iubirea, dorinta. Pe langa beneficiile asupra spiritului, multe dansuri au un efect pozitiv si asupra trupului, mentinandu-l in forma.
Dansul este manifestarea Instinctului Vieţii (fie că i se zice Energie creatoare, libido sau bucurie de a trăi), în evoluţia sa către spiritualitate, către identificarea cu ceea ce este nemuritor. De aceea, exprimarea prin dans poate fi materia primă şi modalitatea de realizare a procesului de individuaţie.


"Dansul este cea mai frumoasa forma de exprimare, iar euforia de pe ringul de dans nu poate fi egalata. Cu toate acestea, sacrifiicile unui campion de dans sportiv ar trebui analizate cu atentie inainte de a porni pe acest drum. Pentru a explica ce inseamna cu adevarat performanta in dans am apelat la sfaturile Elwirei Petre, care ne-a incantat de atatea ori cu diferite tehnici de dans, dobandite dupa multi ani de munca", a declarat Laura Cosoi.Grupul tinerilor autori si coregrafi care si-au facut un nume pe scena dansului din Slovenia cu un vocabular coregrafic recognoscibil si care au creat lucrari contemporane intr-o poetica proprie (printre ei cei mai remarcabili fiind Snjezana Premus, Andreja Rauch, Magdalena Reiter, Mala Kline, Bara Kolenc si Irena Tomazin) nu poate fi cu adevarat descris ca o generatie, pentru ca, desi au toti aproximativ aceeasi virsta (sint toti nascuti intre 1973 si 1979), nu sint legati de preocupari sau perspective comune declarate public si, deci, nu functioneaza la un nivel comun de continut – ceea ce e caracteristic termenului de generatie –, ci la nivelul unor caracteristici formale asemanatoare. Prin asta ma refer la modelul comun de lucru in care opereaza sau caruia ii sint predestinati. Totusi, acest grup se defineste printr-un limbaj si spatiu de cercetare specific si bine definit. In primul rind in termeni de miscare, spectacolele lor le arata individualismul, articulat in limbaje coregrafice individuale. Corpul care danseaza e construit ca un recipient pentru exprimarea mitologiilor personale sau un subiect articulat de miscarea originala. Cu totii afiseaza o nevoie acuta de a construi un stil de miscare individual si inventiv, iar in aceste puncte de vedere putem recunoaste o forma a ideologiei moderniste a corpului care danseaza ca trup adevarat, autentic si autonom. O mitologie caracteristica sursei, inscrisa in „interiorul“ corpului, e tipica pentru dansul modern.

Odata cu inceputurile dansului contemporan apare si o ideologie a corpului natural ca expresie, unde nu mai avem de-a face cu idealul romantic al expresiei ca armonie intre trup si suflet, ci cu expresia la nivelul trupului. Astfel, corpul dezvaluie „forme corporale in care trupul devine purtator exclusiv al strategiilor estetice, valorilor si semnelor, si, deci, apare ca un corp independent si autonom“.3 In ciuda spatiilor diferite de cercetare – Snjezana Premus e preocupata de cercetarea miscarii in conexiune cu sunetul; Andreja Rauch e interesat de punerea in scena a situatiilor de miscare in conexiune cu miscarea insasi; situatia e fundamentala si pentru Magdalena Reiter, care a deschis usa pentru variate exprimari ale curgerii miscarii; Bara Kolenc articuleaza corpul cu teatrul-dans si naratiune; Irena Tomazin, care lucreaza la propriile spectacole de mai putin timp decit cei pomeniti inainte, construieste o articulare a miscarii ca expresie lirica si emotionala a interioritatii subiectului, aducind o originalitate deosebita materialului de miscare; iar Mala Kline pune in scena corpul ca experienta interna exteriorizata, contextualizata in diferite concepte estetice, filozofice si teoretice –, autorii sint marcati de un gen de „credinta in dans“ ca exprimare fundamentala pentru corp si potentialul lui.

Piesele lor stau marturie pentru faptul ca impulsul fundamental in creatiile lor vine din ei insisi, in timp ce dansul e o zona care le da posibilitatea de a articula mai puternic; aici, expresia asa cum e pusa in scena de autori nu mai e izbucnirea isterica a unui domeniu feminin necontrolat; trupul e pus in scena odata cu propria-i curgere autonoma a miscarii ca o forma extrem eliberatoare si utopica de autonomie, o relationare independenta intre interior si exterior, ca expresie libera.
Un exemplu tipic pentru o astfel de notiune a corpului poate fi regasita in piesa Hitchcock’s Metamorphoses (2001) a Irenei Tomazin, care poate fi considerata si un eseu de miscare. Piesa e o metamorfoza in miscare a filmului lui Hitchcock, reprezentat in principal prin muzica din filmele lui. Mitja Reichenberg a adaptat muzica mai multor compozitori pentru filmele lui Hitchcock, a inregistrat-o si a interpretat-o apoi live, iar stimulentul muzical a pregatit terenul pentru o improvizatie de dans, care, ca sa folosim termenii lui Badiou, instituia, intr-un solo sugestiv, dansul ca „imagine a gindului“ si totodata flexibilitatea unui corp „neinscris unui element determinant exterior, ci miscindu-se fara a se desprinde de propriul centru interior“.4 Intr-o coregrafie foarte intensa si dinamica, trupul care danseaza iese si intra in sine insusi pe o cale a inovatiei si exprimarii autonomiei unui corp care nu reprezinta nimic. Astfel, corpul care danseaza nu exprima interiorul, ci este „interiorul“.5

O la fel de clara exprimare a ideii ca sintem corpul cuprind piesele Magdalenei Reiter (dansatoare poloneza care si-a gasit unul dintre refugii pe scena slovena de dans): in Forma interrogativa (2003), coregrafa incepe cu notiunea unei intrebari ca cheie cu care sa-si explice dansul si sa-l construiasca intr-un spatiu de curind constient al practicilor de dans contemporan, dar apoi, simptomatic, nu deconstruieste corpul sub privirile spectatorilor in cautarea propriului ei material pentru miscare, golit de clisee si tehnici, ca sa provoace un anume inconfort primar, ci il deschide intr-un „corp-gind, un corp prins intr-un anume gind distribuit spatial“.6 Impreuna cu dansatoarea Mateja Rebolj, ea intra pe teritoriul intrebarii din cauza unui eveniment declansator traumatic, in care propriu-i covor de dans devine prea strimt si cauta prin urmare o noua forma de existenta in care sa patrunda ca subiect proaspat refacut. Dar in curgerea miscarii puse in scena, marcata de o inventivitate originala, trupul si miscarea se reafirma ca expresie a ceva radical contingent, cu care subiectul se articuleaza.

Corpul de dans e pus in scena ca sursa a miscarii, o entitate estetica autonoma, ca purtator al reprezentarii si fondator al unei retele de semne. Autonomia corpului, insa, nu e doar un criteriu formal al domeniului estetic: prin el e dezvaluit un nivel existential particular, in care corpul e viu si experimentat, in care e corpul-subiect (Merleau-Ponty). Miscarea rafinata a corpului-subiect functioneaza si in piesa Concept of Concept (2004) pe care Reiter a semnat-o impreuna cu Mateja Bucar, care se ocupa in principal de explorarea relatiei dintre corp si spatiu. Aici, transformarile prin miscare ale corpului care danseaza dezvaluie ascunsele intinderi ale interactiunii dintre spatiu si corp. Cea mai recenta piesa, Moment (2004), se plaseaza in acelasi domeniu al exprimarii subiectului prin miscare originala care introduce intr-un „studiu al timpului fixat“7 un gen special de timp, de fapt chiar „elementul pretemporal“ prezentat in spatiu, despre care vorbeste Badiou cind descrie dansul ca ceva ce precede timpul, ceva pretemporal. Daca dansul e o metafora pentru „evenimentul «dinaintea» numelui, el nu poate face parte din acel timp“, dansul e ceea ce „fixeaza timpul in spatiu“.8 Si tocmai acest punct de vedere e elementul central in Moment, restabilind dansul ca un limbaj autentic pentru corpul-subiect. Ca dansatori, majoritatea coregrafilor au un instrumentar dezvoltat tehnic, ceea ce inseamna ca, in opozitie cu generatia de pionieri ai dansului contemporan de la inceputul anilor ’80, nu vorbim despre un corp care danseaza alimentat de entuziasm pur si (datorita circumstantelor) lipsit de antrenament formal.